Nu sunt ei primii, nu cu ei am trăit Revoluţia, ci undeva mai la Est, până în 70 de kilometri, la Slatina. Pe ăştia din Craiova i-am cunoscut mai încoace, puţin până în 2000. Vorbesc de oamenii Revoluţiei, adevăraţii revoluţionari, nu de fariseii unui război de hârtie pe care nu l-au înţeles nici în ritm de Abecedar.
Unde sunt covrigii?
Prin biroul revoluţionarilor, biroul lui Vili, n-am prea mai trecut în ultima vreme. Fiul meu cel mare a început şcoala. Prima dată. Iar cel mic a împlinit un an, se caţără ca o maimuţă pe orice respiră şi trage cu ghearele de obiectele statice până la limita frecvenţei suportate de nervul auditiv, ceva în genul trecerii apăsate a cuiului pe o tablă de oţel forjat. Sau pe un geam, cred. Aşa că trebuie să stau mai mult lângă el. Cum spuneam, mai trec totuşi şi prin biroul neautorizat al lui Vili. Apropo, ăştia nu prea mai consumă covrigi, ca atunci când era primarul Solomon în puşcărie. Un amic mai hâtru zicea că ei mănâncă mai bine acum, că s-au întâlnit cu primarul Antonie Solomon. Eu spun că e posibil să-şi mai ia câte un hot-dog, dar nu fiindcă “s-au întâlnit cu Solomon”, şi vă zic imediat de ce. Tot printr-un exemplu. Pe vremea când ăştia dădeau la comandat tricouri şi fulare ori caiete de jurnale pentru Solomon să nu credeţi că n-au căutat şi sponsori. Ba au încercat! N-aveau atâţia bani. Că n-are rost s-o dăm după flori, e de înţeles că s-au adresat unor pretinşi prieteni de-ai primarului. Eu ştiu când l-au întrebat pe unul dacă nu vrea să-i ajute cu 30 de lei. Ca să facă fularele. Individul e ultrapotent financiar. E dreptul lui să nu dea un ban fără contract din puşca proprie şi sub nici o formă nu poate fi condamnat că nu a cotizat pentru un sprijin nedovedit până la urmă. Şi nici nu a dat. Şi acum iată demonstraţia: dacă dai din buzunar 30 de lei din 50 ca să faci fulare, de restul de 20 de lei mănânci covrigi o săptămână. Când nu mai dai cei 30 de lei să faci fulare, de ei îţi iei o cafea în plus şi doi-trei hot-dogi pe săptămână. Iese? Iesee!
Sculă de siglă
Azi n-m prea avut chef de feţe. Agitaţie, multă muncă, proteste, copii bolnavi, mamă bolnavă etc. Mergând spre maşina fără RCA şi fără benzină nu m-am putut abţine să nu trag cu coada ochiului spre birou. Am înmărmurit: mă, frate, ăştia o dau iar în “Revoluţie?”, a fost interpretarea instantanee a ceea ce zăream: două scule, pe care le vedeţi în imagine, stau încordate în mâinile unuia care acum 21 de ani chiar avea ce să facă cu ele. Evident, deturnez traseul şi ajung la locul faptei. “Prieteni, le spun, nu e de joacă cu uneltele astea în public!”. “Ce public, ce unelte?”, o tranşează unul dintre ei. “Ce vezi aici e o siglă, prietene, nimic altceva!”. “Sigla cui?”, urmez şirul unei conversaţii pe care o plasez instinctiv cu 21 de ani în urmă. “A partidului revoluţionarilor, na! Păi, nu vezi că nu se mai poate?”.
