Primarul Antonie Solomon azvârle pisicuţa: în curând, adică nu mai târziu de octombrie, s-ar putea să-şi reia funcţia. Damele plângânde şiroiesc şi mai aprins de sub pleoape. E de înţeles. Deja emoţionate, perspectiva aurei imediate peste o primărie aruncată în negură acum şase luni le zdruncină şi mai adânc. Dinspre stânga se apropie de Solomon, anunţând un gest de îmbrăţişare, un angajat al primăriei. Paralizez. Muşchii mâinilor se cred deodată independenţi şi camera de filmat mă pocneşte fix în burtă. Îmi vin în minte cu viteza luminii imagini, nenumărate imagini cu omul, mai devreme spilcuindu-şi mustăcioara, îndepărtând îndârjit de pe umerii costumului un fir de praf invizibil care putea da rău în camere, slugărnicind prin zâmebete neîncăpătoare în carcasa-i bucală… Mai devreme vrându-se martie, aprilie, mai, iunie… Fiindcă înainte de asta, adică de arestare, era aproape bruscat verbal de şeful lui, Solomon, pentru incompetenţa dovedită. În public. Nu avea timp de zâmbete şi nici de finisaje gen Oliver Hardy. Fuck me!! E cu putinţă?? Mă scutur, încercând să alung himera. Vreau să îmi revin. Sunt nedrept, îmi impun. Omul se bucură sincer de vederea primarului său, iar eu intervizionez filmuleţe cu lingăi, difuzabile numai în imaginaţia mea. Nu am nimic cu oamenii, în general, nici dacă aceştia îmi sunt părţi din subiecte, în special. Am libertatea pe care mi-o rezerv de a aprecia, de a simpatiza. Nici un efort de conştiinţă nu m-a împiedicat vreodată să “înjur” un om pe care îl apreciez sau îl simpatizez, dar care merita “înjurat”.
Două ore mai târziu, “biroul” lui Vili
Din obişnuinţă, încerc să îmapart prânzul, adică cei trei covrigi de Lipscani, cu Vili, revoluţionarul, şi prietenii lui, revoluţionari şi ei fără mandate de miniştri şi parlamentari, în biroul lor, de la poalele lui Cuza. Pe care, în paranteză fie spus, l-au ocupat abuziv de la arestarea lui Solomon. Acolo au luat ei toate deciziile pe care le-au crezut importante pentru susţinerea prietenului lor, primarul: deplasări, tricouri, corturi, jurnale, semnături, peste 30.000… Mâncând, normal, covrigi… L-au părăsit doar sâmbăta şi duminica, pentru o apă, o cafea şi un ceai în colţul parcului. Ca să închid paranteza, nu ştiu acum dacă i-au făcut bine sau rău primarului prin acţiunile lor, dar ştiu că ei măcar au făcut-o dezinteresat, din suflet. Şi dacă stau bine să mă gândesc, cu o singură excepţie, vorbind aici de cei străini de familia lui Solomon, au fost cam singurii. Doar Vili ia covrig. Ceilalţi sunt apăsaţi. Parcă ar vrea ca Solomon să nu mai plece din faţa lui Cuza, să facă planton împreună pâna la ziua următoarei judecăţi. Mă bucur, oarecum, că sunt liniştiţi, aproape împăcaţi. Cu un covrig şi cu Vili, încep să uit senzaţia de vomă provocată-mi de scena de acum două ore. Guraliv-şef, Vili, cu care altfel am avut suficiente divergenţe, nu se abţine. “Ce ţi-am spus? Ai văzut lingăii, cum se gudură?”. Nu ştiu dacă se referea la omul meu, dar mi s-a întors covrigul pe dos.