Am văzut la televizor urâta veste că militarul Ion-Lucian Leuştean a murit, după ce, cu căteva luni în urmă, fusese grav rănit în Afganistan. Judeţul Mehedinţi, comuna Prunişor, intră astfel pe lista locurilor care oferă pentru sacrificiu cetăţeni ai României. Am încercat, după ce am văzut ştirea, să găsesc şi alte informaţii, pe site-urile de ştiri, în ziarele online. Sigur că suferinţa familiei militarului ucis nu trebuie tulburată, în aceste momente, cu năvălirea reporterilor în locurile natale, în casa în care locuia militarul, pentru a iscodi pe rudele militarului, pe vecini, pe colegi. Am căutat comentarii, impresii, împărtăşirea unor sentimente legate de aceasta tristă întâmplare. Nu am găsit. Poate nu mai ştiu să caut eu bine pe Google. Am băgat în căsuţa de căutare „Ion-Lucian Leuştean”. Au apărut sute de link-uri, bineînţeles, pe care am început să le dechid. Şi apoi m-am plictisit, şi, deşi bănuiam cumva, având nenumărate experienţe în trecut, ce voi găsi, am înjurat, pentru a suta-mia oară. În imensa majoritate a referinţelor, erau, date cu copy-paste, acelaşi text, aceeaşi poză a militarului, luate de pe fluxul agenţiilor de presă, sau unii de la alţii, parcă mai contează. Toţi îşi exprimau fix acceaşi compasiune, cuvânt cu cuvânt. Pentru orice om cu un strop de raţiune, asta înseamnă că toţi îşi exprimau, de fapt, nimic. Jurnaliştii, practicanţi ai nou înfiinţatei religii COPY-PASTE din Suedia, nu adunau, împreună, cele 21 de grame, cât pare că ar cântari un suflet. Eu cred că, şi acum, când am scris aceste rânduri, am fost în stare să cedez măcar câteva miligrame.
Dumnezeu să aibă în pază cele 21 de grame ale lui Ion-Lucian Leuştean! Mircea Rusu