O duduie cu spume-n cap (a nu se înţelege că se şi spală) mi-a pronunţat ieri numele în public fără să-mi ceară voie. N-ar fi prima oară, dar nu m-am obosit până acum să-mi uzez tastele pentru fătuca, jur că nu reţin cum o cheamă, deranjată rău cel puţin la una dintre extremităţi ori de câte ori scriam despre un copil sau despre un bătrân sfâşiat de maidanezi. De unde ţeasta goală i-a clocit că nu-i suport pe numiţii, culminând cu consumul propriului languros în momentul în care a tulburat memoria nemaipomenitei mele căţele, moarte în stabilimentul de la Făcăi. Cum a ajuns căţeaua acolo, vă povestesc cu altă ocazie. Ar fi spus individa, ca să citez sursele de faţă, că animalul din curtea mea nu ar fi fost tratat sau ceva de genul ăsta. Spre ştiinţa iubitorilor de maidanezi, căţeaua, care nici nu era a mea, apropo, dar o revendic cu această ocazie post-mortem, avea carnet de sănătate cu o vechime mai mare decât anii de studii ai franzelei de mai sus, la care se adaugă anii de grădiniţă şi de şcoală ai portarului de la Făcăi. Nu intru azi în amănunte despre cum papă unii şi dolarii străinilor, daţi cu încredere pentru o cauză pe care n-am respins-o niciodată, şi suticile fraierilor cărora le vând căţeii “adoptaţi” de la Făcăi. Că, vorba aia, ce ne zoreşte? Marian Bădîrci